Umilința pe câmpul de luptă este unul dintre cei mai siguri catalizatori ai unei reacții ultranaționaliste. De la Freikorps în Germania la „mercenarii violenței” ruși – veteranii amărâți ai războiului din Afganistan și ai conflictelor brutale din anii '90 – furia, criminalitatea și violența organizată au obiceiul de a se revărsa în societate atunci când războaiele se termină în dezonoare, scrie dr. Ian Garner, profesor asistent de studii totalitare la Institutul Pilecki din Varșovia, într-o analiză pentru unherd.com. Trupele dezamăgite și traumatizate se întorc acasă cu convingerea că numai forța poate răscumpăra națiunea, răspândind haos și politici revanșarde pe drum. Și, dacă Vladimir Putin reușește să-l convingă pe Donald Trump să accepte un acord de pace unilateral care va răsplăti războiul său de agresiune și va lăsa mii de ucraineni blocați sub o ocupație rusă brutală, istoria s-ar putea repeta la Kiev. Astăzi, Putin și Trump sunt așteptați să se întâlnească și, dacă Trump se va ține de cuvânt, să stabilească termenii unui acord de pace privind Ucraina. Miza nu ar putea fi mai mare. Trump, mereu showman, salută întâlnirea din Alaska ca un moment decisiv pentru „sfârșitul războiului”. De cealaltă parte a mesei, doi oameni ale căror cariere politice sunt legate de spectacolul naționalist ar putea decide în curând viitorul Ucrainei. Indiferent de ceea ce vor conveni, un lucru lipsește: reprezentarea Ucrainei. Și fără această reprezentare, orice acord ar putea alimenta dezamăgirea veteranilor ucraineni, condamnând societatea la ani de tulburări politice. Expresia care circulă în jurul acordului propus este „schimb de teritorii” – un eufemism care, în practică, înseamnă că nu există niciun schimb. În realitate, aceasta ar implica cedarea de către Ucraina a unei vaste zone teritoriale aflate în prezent sub ocupație rusă. Dacă acest lucru s-ar întâmpla și dacă Zelenski ar fi obligat să vândă acordul propriului popor, viitorul apropiat al Ucrainei ar putea fi definit mai puțin de redresare și mai mult de o reacție violentă la ceea ce este perceput ca o înfrângere. Nu este de mirare că ucrainenii de toate orientările politice sunt furioși pe contururile acordului. Zelenski însuși, care se află sub o presiune imensă din partea clasei politice și a societății civile din țară pentru a nu-i oferi lui Putin o victorie, ar găsi aproape imposibil să vândă orice acord publicului, chiar dacă ar vrea. El a spus clar: „Ucraina nu va ceda teritorii care ar putea fi folosite ca trambulină pentru război”. El s-a arătat la fel de optimist în ceea ce privește excluderea sa de la summitul din Alaska, avertizând că „ei nu pot decide nimic despre Ucraina fără noi”. Ucrainenii își amintesc eșecurile acordurilor Minsk I și II încheiate cu Putin în urmă cu un deceniu și faptul că Rusia a călcat în picioare Memorandumul de la Budapesta, care le promitea siguranță în schimbul renunțării la armele nucleare în anii '90. Mai presus de toate, își amintesc imaginile civililor uciși la Bucea și Irpin, care au șocat lumea la începutul anului 2022. Soldații de pe front, unde rata morților și a răniților crește tot mai mult și unde au murit cel puțin 50.000 de ucraineni, se revoltă la ideea de a ceda în fața Rusiei. După cum a spus un soldat de pe front, luptele vor continua „până când Rusia va suferi pierderi suficient de mari”. Prin urmare, un acord care nu abordează nici cauzele, nici efectele războiului – care nu s-au limitat niciodată la extinderea NATO – nu va avea decât un efect negativ asupra populației ucrainene. Este important de subliniat că războiul împotriva Ucrainei are la origine mesianismul imperialist și din ce în ce mai paranoic al Kremlinului, o viziune asupra lumii în care existența independentă a Ucrainei este considerată o amenințare existențială. De când a suferit umilința de a-și vedea candidatul preferat, Viktor Ianukovici, învins în alegerile prezidențiale din 2004 din Ucraina de către Viktor Iușcenko, din vestul țării, mass-media de stat a lui Putin a răspândit mituri despre „naționaliștii” și „nazistii” ucraineni care complotează împotriva vorbitorilor de limbă rusă din Ucraina. După Revoluția din Maidan din 2014, dictatorul rus a acționat pe baza acestor ficțiuni, invadând Crimeea și părți din Donbas sub pretextul opririi unui „genocid” imaginar împotriva vorbitorilor de limbă rusă. Până în 2022, limbajul lui Putin a devenit și mai violent. La urma urmei, extrema dreaptă din Ucraina deținea doar o mică parte din voturile electorale și niciun loc în parlament. Avea puțini adepți pe rețelele de socializare și nicio influență culturală vizibilă. De fapt, președintele țării era un artist evreu vorbitor de limbă rusă, popular de ambele părți ale frontierei, ales nu pentru a construi o utopie naționalistă, ci pentru promisiunea de a calma războiul din est. Războiul lui Putin împotriva „fasciștilor” a fost întotdeauna donquijotesc – o luptă cu morile de vânt în slujba unei cuceriri imperiale imaginare, condusă de un om care se vede din ce în ce mai mult ca un nou Petru cel Mare sau chiar un nou Stalin. Oricât de sumbre ar fi perspectivele de a recâștiga teritoriile ocupate în prezent de forțele ruse, acceptarea predării oficiale a acestora ar fi o rană psihică profundă. Forțele ruse au comis crime de război la scară industrială. Au ras din fața ochilor orașe precum Mariupol, unde 85% din fondul locativ a fost distrus și zeci de mii de civili au fost uciși. În locul unei democrații funcționale, chiar dacă corupte, Rusia a instaurat un sistem totalitar de tortură și control, în care opozanții sunt bătuți, închiși și uciși. În același timp, copiii sunt smulși din brațele părinților și trimiși în Rusia, pentru a fi adoptați și „rusificați”. Moscova îi batjocorește pe ucraineni online cu imagini lucioase ale blocurilor de apartamente reconstruite și ale noilor facilități publice – multe dintre ele de fapt de proastă calitate – și imagini grotesce ale locurilor unde copiii ucraineni sunt dați spre adopție. Adăugați la toate acestea resentimentul față de o pace nedreaptă și răspunsul ar putea fi sever. Mitul „înjunghierii pe la spate” – construit în jurul convingerii că Washingtonul și Europa au fost întotdeauna lente în a sprijini Ucraina, înainte de a abandona Kievul când lupta a devenit incomodă – fierbe deja în discursul ucrainean. Trump este cu siguranță nepopular în această privință, dar predecesorul său, Joe Biden, a fost ținta multor critici pentru că a ezitat să furnizeze mai întâi, apoi să acorde permisiunea de utilizare a sistemului de rachete ATACMS. Rădăcinile acestei narațiuni se întind până în 2014, când politica germană de „business as usual” cu Moscova a trecut cu vederea anexarea Crimeii. De atunci, „trădarea” Ucrainei pare să domine fiecare colț al societății ucrainene în următorii ani, dacă acordul Trump-Putin va deveni realitate. Nici nu este surprinzător: ce a însemnat sacrificiul a zeci de mii de vieți ucrainene dacă rezultatul nu este doar pierderea teritoriului, ci și diminuarea sentimentului de naționalitate – și mii de ucraineni abandonați la soarta lor sub jugul Moscovei? Unii ucraineni ar putea încă să se uite spre Europa pentru răspunsuri. Blocul pro-NATO și pro-UE, care îi vede ca pe un bastion împotriva războiului lui Putin împotriva libertății individuale, rămâne cea mai mare și mai puternică forță din politica ucraineană. De partea sa, partidul Servitorul Poporului al lui Zelenski încă conduce sondajele cu o oarecare diferență. Cu toate acestea, Europa pare pentru mulți o casă divizată: „coaliția voinței” a lui Keir Starmer și Emmanuel Macron și-a exprimat disponibilitatea de a ajuta, dar în practică a făcut puțin pentru a pregăti apărarea Ucrainei sau a continentului european. În schimb, liderii au privit cum politica lui Trump față de Ucraina a oscilat, chiar și în timp ce Kremlinul a dus un război hibrid împotriva Europei. Un procent extraordinar de 90% dintre ucraineni s-au declarat în favoarea aderării la UE vara trecută. Cu siguranță, acest procent nu se va menține dacă se va răspândi povestea cu „înjunghierea pe la spate”. Cel mai sumbru scenariu este o turnură ultranaționalistă și o politică dominată de veterani amărâți și violenți într-o țară decimată demografic și economic, înfometată de țapi ispășitori. Și țapi ispășitori vor fi. În unele colțuri ale societății ucrainene – inclusiv în rândul facțiunilor pro-europene și liberale, dar mai ales în rândul forțelor armate – circulă deja nume: liderii occidentali sunt primii dintre răufăcători, acuzați că au ales interesele comerciale pe termen scurt în detrimentul salvării Ucrainei. Dar nici liderii militari și politicienii ucraineni nu sunt fără vină. Este vorba în primul rând de comandanții militari, precum Oleksandr Sîrskii, comandantul suprem acuzat de soldații obișnuiți pentru înrăutățirea situației de pe front în ultimele luni. Dacă Zelenski va fi perceput ca trădându-și forțele, reacția va fi extremă, indiferent cât de puține opțiuni a avut în realitate. Imaginea summitului din Alaska nu va ajuta în acest sens. O întâlnire fotogenică între Putin și Trump – doi oameni puternici care discută în mod casual despre viitorul Ucrainei fără ca niciun ucrainean să fie prezent în sală – a înfuriat pe bună dreptate ucrainenii de toate orientările politice. Dacă acordul va fi impus în ciuda obiecțiilor Kievului, naționaliștii vor exploata „trădarea” timp de decenii: va fi un alt München, când Hitler a fost lăsat să anexeze Sudetenlandul, iar Ucraina de astăzi este trădată de un Occident căruia pur și simplu nu-i pasă. Ucrainenii s-ar putea astfel pregăti pentru un alt război, alegând lideri a căror reputație și politică se bazează pe război – sau s-ar putea trezi că acești lideri, proveniți dintr-un corp de veterani amărâți, se impun cu forța la putere. Sprijinul pentru facțiunile naționaliste este încă limitat în prezent. Extrema dreaptă rămâne o minoritate în politică. Într-un sondaj realizat în iunie, Corpul Național ultranaționalist a atins 6%, cel mai înalt nivel din istoria sa. Dar Servitorul Poporului nici măcar nu exista acum zece ani, iar scena politică ucraineană nu este dominată de partide consolidate. Mai ales în urma unui război devastator, ea este profund susceptibilă la forțele turbulente care transformă națiuni peste tot: mobilizarea online, retorica care sparge normele, apariția din senin a unor partide noi și demolarea vechilor adevăruri politice. Nu cu mult timp în urmă, majoritatea ucrainenilor se opuneau aderării la NATO. Într-adevăr, nu cu mult timp în urmă, Zelenski era un comediant de televiziune. Întrebarea nu este, așadar, care este opinia publică astăzi, ci în ce direcție ar putea evolua în următorii ani, alimentată de dezamăgire, colaps social, devastare economică și o Europă din ce în ce mai înclinată să închidă ușa unei Ucraine fragile și instabile. Ucraina care ar putea apărea ar fi definită de paranoia militară. Doar veteranii ar „câștiga” dreptul de a stabili agenda națională. Într-adevăr, circulă zvonuri că personalități precum Valerii Zalujnîi, popularul fost comandant suprem care ocupă în prezent funcția de ambasador al Ucrainei în Regatul Unit, ar putea intra în politică. Zalujnîi nu este un extremist, dar alții cu opinii mai radicale ar putea ieși din rândurile armatei și intra în conștiința publică dacă resentimentele generalizate se vor intensifica. Într-adevăr, decizia lui Zelenski de a primi și, implicit, de a susține soldații naționaliști din armată, disperat după oricine este dispus să lupte, s-ar putea dovedi o eroare strategică majoră. Această Ucraina nu s-ar mai orienta nici spre Bruxelles, nici spre Washington, ci spre interior – reconstruindu-și forțele, militarizând societatea și, așa cum susțin deja unele voci din țară, căutând arme nucleare pentru a inversa „greșeala” de a renunța la arsenalul său în anii 1990. Putin a afirmat că a fost forțat să invadeze Ucraina pentru a distruge amenințarea „fascisului” ucrainean. Cu toate acestea, în februarie 2022, extrema dreaptă din Ucraina era o forță neglijabilă: de fapt, problema neonazistă din Rusia era mult mai gravă decât cea din Ucraina. Dar dacă încheie un acord cu Trump peste capul dușmanului său, Putin ar putea descoperi în curând că fantezia sa despre o Ucraina fascistă devine realitate. Ian Garner subliniază că, în opinia lui, acesta nu este scenariul cel mai probabil, ci mai degrabă avertizează în legătură cu el. Democrația ucraineană a rezistat în repetate rânduri atracției extremelor – de la interferența și invazia Rusiei până la politica internă și corupția – de la independența față de Moscova în 1991. Angajamentul său de a consolida normele democratice, susținut de UE, de alte națiuni și de un bloc civic numeros și vocal, dispus să iasă în stradă, cel mai recent împotriva legilor anticorupție vizate de Zelenski, sugerează că democrația liberală ar putea încă să prevaleze. Dar naționaliștii nu vor ezita să recurgă la forță dacă vor vedea o oportunitate. Liderii occidentali comozi, și Trump în primul rând, par indiferenți la acest risc. În mod ironic, aceasta a fost exact greșeala comisă în Rusia în anii '90, când Occidentul a adoptat o politică economică șocantă pentru a „repara” Rusia post-sovietică, ignorând tendințele îngrijorătoare din cultura și identitatea țării. Putin, la rândul său, știe totul despre veteranii războaielor din Afganistan și Cecenia, marcați psihologic. La urma urmei, la începutul anilor 2000, el a canalizat trauma și tendința lor spre violență în sprijinul propriului mit naționalist. Astăzi, guvernul și serviciile sale de securitate sunt pline de astfel de oameni, încă dispuși să folosească orice mijloace pentru a-și asigura și menține puterea. Controlul acestor forțe într-o Ucraina post-conflict va fi o sarcină vitală. Pacea poate fi salvată chiar și din cele mai brutale și amare conflicte, dar numai cu multă muncă, negocieri serioase, compromisuri reciproce și, mai presus de toate, concentrându-se pe ceea ce urmează după ce cerneala se usucă. Acordurile de la Dayton, care au pus capăt războaielor din Iugoslavia în 1995, au fost rezultatul a trei luni de negocieri intense, bazate pe ani de pregătiri, presiuni din partea Europei și a Statelor Unite și contribuții din toate părțile. Și chiar și atunci, acordurile au lăsat intacte rădăcinile naționalismului și facționalismului. Planul propus pentru Alaska este bogat în promisiuni, dar sărac în detalii. Este puțin probabil ca un acord conceput pentru rețelele sociale să dureze. Chiar și ucrainenii cei mai înclinați spre pace sunt puțin probabil să fie potoliți de un acord de „cedare a teritoriului” atâta timp cât Rusia rămâne neînfrântă. În orice moment, Moscova ar putea reveni pe câmpul de luptă, reechipată și reînarmată, de data aceasta fără greșelile din februarie 2022. Putin nu dă semne că ar fi dispus să facă concesii reale. Propagandiștii săi continuă discursul maximalist, iar armata sa continuă avansul său de pământ pârjolit. Într-adevăr, cu cât Ucraina se îndreaptă mai mult spre ultranaționalism pentru a se proteja împotriva acestei amenințări continue – sau ca răspuns la dezamăgirea provocată de un acord de pace impus populației – cu atât Putin va susține mai mult că are dreptate să lanseze o nouă agresiune împotriva vecinului său occidental. Acordul de pace, departe de a pune capăt luptelor, ar putea doar să încurajeze Rusia să atace în câțiva ani fragilele rămășițe ale unei Ucraine libere. Cu toate acestea, nimeni din Casa Albă, cel puțin în mod public, nu pare să gândească mai departe de următoarea mișcare. Semnarea unui acord de pace nu va face ca problema agresiunii ruse să dispară; ba chiar ar putea agrava problema. Pe măsură ce imaginile sfâșietoare ale orașelor ucrainene arse și ale familiilor ucrainene ucise dispar de pe ecranele noastre, am putea fi tentați să credem că problema a dispărut. Dar Moscova va continua să lupte – iar o Ucraină ranchiunoasă și traumatizată își va aminti în continuare.