Ion Iliescu a murit. Și odată cu el, am pierdut nu doar un fost președinte, ci și cel mai comod paravan pentru neputințele noastre. Trecerea lui Ion Iliescu din spațiul prezentului în cel al memoriei istorice nu este doar un eveniment biografic, ci și un moment de răscruce pentru România. Zeci de ani, Iliescu a fost simultan o memă politică și un țap ispășitor convenabil: întruchiparea unui trecut incomod, a tranziției frânte și a compromisurilor postcomuniste. A fost ușor să-l blamăm pentru tot ce nu a mers bine după 1989. Mai greu a fost – și încă este – să privim în oglindă și să recunoaștem complicitățile noastre pasive, eșecurile instituțiilor și limitele propriei noastre maturități civice. L-am folosit ca țap ispășitor total. A fost mai simplu să spunem „din cauza lui” decât să recunoaștem că, după el, am avut libertatea și resursele să schimbăm țara și n-am făcut-o. Da, Iliescu a greșit. Grav. A tolerat sau a orchestrat momente întunecate care au lăsat răni adânci în societate. Dar faptul că, după două decenii fără el la putere, Justiția încă bâjbâie în dosarele Revoluției și Mineriadelor nu mai e vina lui. Este vina unui sistem care a preferat să nu știe, a politicienilor care au tăcut, a unei elite care a beneficiat din plin de amnezie. Ne-am trezit că „epoca post-Iliescu” seamănă izbitor de mult cu epoca Iliescu: improvizație politică, populism, instituții slabe, lipsă de proiect național. NATO și UE ne-au dat o traiectorie. Iohannis și Băsescu au avut toate avantajele pe care Iliescu sau Constantinescu nu le-a avut în anii ’90. Și totuși, România nu a făcut saltul spre o democrație stabilă și ireversibilă. Unii au făcut din anti-iliescism un capital politic perpetuu. E simplu: nu ai soluții, dar ai un inamic istoric. Dansul politic pe mormântul lui Iliescu poate stârni like-uri și aplauze, dar nu repară drumuri, nu reformează Justiția, nu scoate țara din cercul vicios al improvizației. PSD, pe de altă parte, rămâne prizonierul unei moșteniri ambivalente: își revendică proiecte strategice, dar nu rupe definitiv cordonul ombilical cu un trecut pe care l-a folosit, în funcție de moment, fie ca scuză, fie ca legendă fondatoare. In fapt, partidul s-a despărțit demult de Iliescu, a făcut experimente, dar a cautat sa ”fabrice” lideri cu durata scurtă de viață, pentru anumite momente și interese, niciodată pe termen lung, niciodată cu gândul la viitorul partidului. Acum, când Iliescu nu mai e, ce mai rămâne? O Justiție care încă nu a spus adevărul despre Decembrie ’89, o clasă politică ce trăiește din crize fabricate și politicieni cu studii aproximative. precum și o societate care, la fiecare pas greșit, caută un nou „vinovat total”, dacă se poate în trecut. . Despărțirea reală de Iliescu nu e o slujbă religioasă, nu e un editorial furios și nici un live pe Facebook. Este renunțarea la scuza perfectă și asumarea responsabilității totale pentru ce facem – sau nu facem – de acum înainte. Despărțirea reală de Ion Iliescu nu înseamnă negarea trecutului, ci integrarea lui într-o memorie lucidă și onestă. Înseamnă să nu mai folosim trecutul ca scut împotriva prezentului, ci ca lecție. Iar lecția este simplă: dacă nu ne asumăm responsabilitatea de a construi acum, în mod concret și coerent, viitorul nostru, atunci următorul „Iliescu” – real sau imaginar – va fi doar o nouă scuză pentru eșecurile noastre. Dacă nu reușim asta, următorul Iliescu va fi deja pregătit. Poate nu va purta același nume, poate nu va veni din același partid, dar îi vom oferi același rol: să fie vinovatul perfect pentru greșelile noastre.